Componența etnică a populației din Tadjikistan

Republica Tadjikistan este o țară de 8, 75 milioane de persoane în Asia Centrală, învecinată cu China, Uzbekistan, Afganistan și Kârgâzstan. Tadjikistan a fost parte a Uniunii Sovietice înainte de colaps și țara a devenit independentă la 9 septembrie 1991. Tadjikistan este casa tradițională a poporului tadjik, alături de părți din Afganistan și Uzbekistan. Tadjicii (84%) sunt grupul etnic dominant, în timp ce uzbecii (13, 8%), kirgizii, rușii, turkmenii, tătarii și arabii formează populații minoritare.

Diversitatea etnică în Tadjikistan

Tadjikistanul este destul de etnic diferit față de anii 1920, datorită unui număr mare de imigranți care au migrat în țară în timpul perioadei sovietice. Cu toate acestea, este mai puțin variată în comparație cu epoca sovietică, după ce un număr mare de non-tadjici au părăsit țara să fugă de la războiul civil și politicile guvernamentale punitive după independență. Uzbecii sunt concentrați în Valea Ferganei, care în mod tradițional face parte din Uzbekistan, dar care a fost atacată pe Tadjikistan în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice. Între 1989 și 2000, populația uzbecilor a scăzut de la 23, 5% la 15, 3%, în timp ce cea a rușilor a scăzut de la 7, 6% la 1, 1%. Populația tadjică a crescut de la 62, 3% la aproximativ 80% în aceeași perioadă. Intermarirea dintre uzbeci și tadjicii din Valea Fergana a desființat diferențele etnice specifice și a dat naștere identității uzbeci.

Grupurile etnice în timpul perioadei sovietice

La sfârșitul anilor 1980, trei sferturi din populația tadjică din Uniunea Sovietică se aflau în Tadjikistan, în timp ce un milion mai trăiau în Uzbekistan. Populațiile mai mici au trăit în China și Afganistan. Alte grupuri etnice din Tadjikistan în această perioadă au fost uzbecii (23, 5%), rușii (7, 6%), tătarii din Volga (1, 4%) și kirgizii (1, 3%). În timpul perioadei sovietice, poporul iranian de est, precum oamenii din Pamiri și Yaghnobi, au fost clasificați alături de Tadjiki, dar nu au fost asimilați.

Migranții non-tadjici în perioada sovietică

În timpul perioadei sovietice, guvernul a oferit stimulente, cum ar fi bonusuri în numerar și burse, precum și relansarea pentru creșterea populației rusești din Tadjikistan. În anii 1920 și 30, lipsa de profesioniști calificați din Tadjikistan a determinat autoritatea centrală din Moscova să trimită muncitori calificați în Tadjikistan, în timp ce mulți dintre ei au fost trimiși ca prizonieri politici. Până în 1940, jumătate din forța de muncă din stat era formată din naționalități non-indigene, dintre care majoritatea erau ruși. În timpul celui de-al doilea război mondial, multe industrii și angajați s-au mutat spre est pentru a evita capturarea lor de către germani. Tadjikistanul sa dovedit a fi o destinație populară și, ca rezultat, populația rusă a crescut de la 1% la peste 13%. Datorită importanței non-Tadjikilor, în special a rușilor în activitățile urbane, cum ar fi industria și guvernul, capitala Dushanbe a fost predominant locuită de non-tadjicii. Conform recensământului din 1989, populația din Dushanbe a constat din Tadjiks (39, 1%), ruși (32, 4%), Uzbeki (10%), tătari (4, 1%) și ucraineni (3, 5%). Cei mai mulți dintre oamenii educați din Tadjiks în mediul urban au vorbit în limba rusă, în timp ce rușii nu au simțit nevoia de a învăța limba tadjică.

Emigrarea după Uniunea Sovietică

Către prăbușirea Uniunii Sovietice, valuri de emigrație au avut loc în timp ce rușii și alți asiatici non-centrali au părăsit țara alături de mai mult de 200.000 de tadjici. Majoritatea imigranților au citat temerile legate de un război civil și decizia de a face Tadjik limba oficială. Mai mult de o jumătate de milion de ruși s-au mutat înapoi în Rusia, lipsind țara de muncă profesională și calificată. Școlile și spitalele au fost închise din cauza lipsei de profesori și medici, în timp ce industriile și întreprinderile s-au confruntat cu o lipsă de forță de muncă calificată.

Tensiunile etnice din Tadjikistan

Există un grad de tensiune etnică între tadjicii majoritari și grupurile etnice minoritare, în special rușii din zona urbană și uzbekii din nord. Minoritățile etnice au fost retrocedate cetățenilor de clasa a doua după independență în 1991, determinând o majoritate a rușilor să părăsească țara. Chiar și în epoca sovietică, în Tadjikistan a existat o tensiune etnică, pe măsură ce populația nativă a îndreptat violența către alte naționalități ca un spectacol de resentimente a puterii sovietice. În 1989, Kârgâz și Tadjiks s-au ciocnit peste apă și pământ, dar antagonismul a atins un nou nivel în timpul războiului civil din 1982, când ugomeții din Tadjikistan s-au alăturat miliției încercând să readucă la putere regimul sovietic.